Se in passato lo usavo poco, oggi non manca mai in cucina. Possibilmente fresco, nel mio "giardino" (fuori veranda ;-)
La sua etimologia deriva al termine di
lingua greca βαζιλιχων (
basilikon = pianta reale) da cui
basileus, re, e - in
latino -
basilicum, reale, per la grande rilevanza conferita a questa erba.
Il basilico (Ocimum basilicum) è una pianta annuale appartenente alla famiglia delle Lamiaceae (o Labiate), coltivata come pianta aromatica ed utilizzata in cucina per la realizzazione di svariati condimenti.Vive in zone della macchia mediterranea
In Francia è chiamato anche herbe royale (erba reale) o pistou.
Il basilico è considerato a tutti gli effetti una pianta dalle proprietà medicinali e - secondo quanto sostenuto anche da Plinio il Vecchio in alcuni suoi scritti - sarebbero ad esso da attribuire poteri afrodisiaci.
La varietà DOP del basilico genovese è particolarmente indicata per confezionare il caratteristico pesto, il tipico condimento di Genova a base di basilico triturato e mescolato olio di oliva, aglio, sale e pecorino sardo stagionato. Alcuni autori preferiscono unire al pecorino sardo il formaggio grana in parti eguali (uno dei simboli della cucina italiana), con il quale si possono condire svariati tipi di paste asciutte, ma anche tartine e focacce; due ingredienti facoltativi del pesto genovese sono i pinoli ed i gherigli di noce, in alternativa od associati. Va ricordato che il pesto va preparato con tutti questi ingredienti a freddo, pestandoli con pestello d'ulivo in mortaio di marmo bianco.
Come erba aromatica fresca si usa nelle insalate, con i pomodori ben maturi, le zucchine, l'aglio, i frutti di mare, il pesce (triglia), le uova strapazzate, il pollo, il coniglio, l'anatra, le insalate di riso, la pasta e le salse (nella vinaigrette, con il limone o con l'olio d'oliva).
Si utilizza preferibilmente crudo perché non tollera le lunghe cotture che ne attenuano il profumo.
Nelle pietanze calde, va aggiunto appena prima di servirle per conservare un sapore vivo e fresco.
Busuiocul(ocimum basilicum): floare de apă sfinţită, floare de dragoste, floare de noroc, floare de pâine nouă.
Neam din neamul Labiatelor - precum parfumata cătuşnică, e.g. -, busuiocul provine din Orientul fabulos, ca mai toate aromaticele şi mirodeniile cu odor mumos. E cultivat fie ca plantă decorativă, fie pentru că micuţele sale flori sunt captivante pentru albine, ce extrag o miere superparfumată din polenul lor, ca şi din „floarea roilor” şi-a profumului faraonilor, melissa cea înmiresmată, ce te-mbată ca o fată curată.
Puţine alte flori odorate – trandafirii printre ele, evident – au fost invocate de menestreli mai mult decât busuiocul, „floare cătată”... ► Femeile de la ţară îşi pun busuioc în sân – cum zice şi mumosul cântec al Mariei Tănase – ca să fie curtate de feciori, fetele, iar nevestele tinere dorite de bărbaţi ► când iese grâul nou, se face un colac şi se aşează pe ghizdurile fântânii, cu fire de busuioc pe el, descântându-se cu glas molcom, după care colacul se frânge şi se împarte trecătorilor, pentru pace şi bunăstare în anul ce vine ► popii pun busuioc în molitvă (apă sfinţită), care apă rămâne purificată cu anii, scepticii ricanând că minunea s-ar datora, de fapt, esenţei de busuioc.
►Fitoterapeutica modernă (Bojor & Alexan) recomandă busuiocul ca tratament adjuvant în: ► Afte: pe lângă tratamentul clasic cu soluţie de bicarbonat se recomandă şi gargară cu infuzie din 2 linguri de plantă la 100 ml apă. Dureri (colici) abdominale la adulţi (enterocolite, pancreatite, sau în anumite tulburări neurovegetative): infuzie din o linguriţă plantă la o cană de apă, 2 căni/zi, după mese. Înţepături de insecte: se freacă locul înţepăturii cu busuioc proaspăt, zdrobit. Meteorism (balonări): infuzie din 1 linguriţă plantă la cană, se beau 2 căni pe zi. ► Se mai vorbeşte de utilizarea ceaiurilor de busuioc în: ► anorexie, bronşită, cefalee, colită, diaree, enterocolită, gripă, insuficienţă cardiacă (cu edem), infecţii urinare, răceală, vomă, ulcer etc. (sursa aici)
Reţetele cu specific mediteraneean şi asiatic folosesc în mod frecvent busuiocul. În cazul bucătăriei mediteraneene, aroma este completată de roşii. Busuiocul este unul dintre ingredientele principale ale sosului pesto — o specialitate italiană din ulei şi plante aromate, provenind din oraşul Genova. Celelalte două ingrediente sunt uleiul de măsline şi seminţele de pin. Cele mai folosite specialităţi de busuioc mediteraneean sunt 'Genovese', 'Volănaşe purpurii', 'Mamut', 'Scorţişoară', 'Lămâie', 'Glob', şi 'Albastru african'. Bucătăria chineză foloseşte specialităţi de busuioc proaspăt sau uscat pentru supe şi alte feluri de mâncare. În Taiwan, bucătarii adaugă busuioc proaspăt unei supe-cremă(羹湯; gēngtāng); sau mănâncă pui prăjit cu frunze de busuioc fierte în ulei.
Busuiocul este gătit câteodată cu fructe proaspete sau adăugat în gemuri de fructe şi sosuri — de obicei cu căpşuni, dar şi cu zmeură sau prune. Se consideră că busuiocul cu frunza plată folosit în bucătăria vietnameză, care are o aromă uşor diferită, este mai potrivit pentru felurile de mâncare cu fructe.
O cutie de băutură pe bază de seminţe de busuioc
Atunci când sunt înmuiate în apă, unele varietăţi de seminţe de busuioc devin gelatinoase, şi se folosesc în băuturi asiatice sau deserturi precum falooda sau şerbetul. Aceste seminţe sunt cunoscute sub numele de sabja, subja, takmaria, tukmaria, sau seminţe falooda. Seminţele se mai folosesc şi în Ayurveda, sistemul medicinal tradiţional al Indiei.
Busuiocul conţine peste 50 de compuşi potenţial cancerigeni. (?)
(sursa: wikipedia)
Citeste aici terapia cu busuioc:
- Creste puterea de dezintoxicare
- Regleaza glicemia
- Scade transformarea glucidelor in grasimi
- Efecte asupra sistemului nervos
